puzzle uman

E ciudat cum uneori lucruri care ne-au marcat profound la un moment dat al existentei noastre, privite apoi, par atat de indepartate. Lucruri, intamplari, oameni, prieteni pierduti, drame, bucurii…si multe altele. Si cum uneori lucruri sau replici sau fapte pe care le credeam pierdute, vin out of the blue la un moment dat si ne lovesc in moalele capului cu o putere de nebanuit. Simple cuvinte care ti-au fost spuse iti revin in minte cu o claritate naucitoare, si iti dai seama ca la momentul respectiv, nu ai acordat mare importanta acelui lucru, si ca totusi acel lucru aparent a ramas gravat in creierul tau mai clar decat te-ai fi gandit vreodata.
De cate ori nu am exclamat : “Parca ieri a fost” sau “Nu mai stiu, pare atat de departe”.
Si totusi arhivam in creierul nostru absolut tot, fara sa ne dam seama. De la cele mai mici detalii pana la imaginea de ansamblu. Ba chiar uneori nu avem decat detalii clare, si o imagine de ansamblu blurata.
Si mai e ciudata starea in care poti jura ca nu poti trai fara un lucru, o persoana, si ai baga mana in foc ca daca ar disparea din viata ta, nu ai mai vedea nici un sens sa zambesti si sa te bucuri in continuare de ce te inconjoara. Si evident, vine momentul in care tu pierzi omul, starea, lucrul fara de care erai ferm convins ca nu ai mai putea continua. Si atunci constati ca totusi viata merge mai departe, ca tu esti in continuare viu, ca respiri si ca (paradoxal pentru tine la momentul ala), uneori mai si zambesti.
Uneori imi vin in minte lucruri care mi s-au spus, si pe care la momentul respectiv le-am ignorat cumva. Si dupa mult timp, imi revin in minte, si le analizez, pentru ca sunt atat de clare ca ma obliga la o analiza mentala, si imi dau seama de sensurile pe care le aveau, de sensurile pe care daca la momentul la care au fost spuse le-as fi inteles si pe care daca nu le-as fi ignorat, mi-ar fi prins bine. Dar ce hilar ca totul se petrece mult prea tarziu.
Adevarul e ca suntem suma tuturor gandurilor noastre, a tuturor actiunilor, a faptelor, a replicilor, a trairilor interioare, a prietenilor, a oamenilor cu care interactionam, a iubirilor si a antipatiilor pe care le purtam. Si absolut tot ce facem, zicem, simtim, credem, graveaza in noi “trasaturi personale”, care ne definesc. E ca un puzzle care se contruieste continuu si treptat.

Fiecare om are proprii lui demoni.